Tragedii

Product Information

Ley, Graham (2007). A Short Introduction to the Ancient Greek Theater (reved.). University of Chicago Press. ISBN 978-0-226-47761-9. timp ce Eschil urmărea în figura lui Oedip în primul rând un moment al împlinirii blestemului moștenit, Sofocle se concentrează asupra sorții individuale a eroului; suferințele lui Oedip sunt, în bună măsură, urmarea propriilor sale fapte, a atitudinii pe care și-o alege în chip voluntar. În piesa lui Sofocle, soarta implacabilă pe care zeii au hotărât-o nefericitului Oedip este mai puțin hotărâtoare decât la Eschil, iar autorul relevă mai pregnant natura instabilă a fericirii sau nefericirii omului. Oedip - potrivit mitului - trăiește mulți ani de fericită domnie în cetatea Tebei, având drept soție pe mama sa, Iocasta. Deznodământul tragic survine numai atunci când, din inițiativă proprie, el caută cu înfrigurare să afle adevărul cu privire la viața sa, prin urmare, el însuși își alege drumul care-l va duce la o serie întreagă de nenorociri.

Goldhill, Simon (2 October 1997). Easterling, P. E. (ed.). "The audience of Athenian tragedy". The Cambridge Companion to Greek Tragedy (1ed.). Cambridge University Press. pp.54–68. doi: 10.1017/ccol0521412455.003. ISBN 978-0-521-41245-2.

Pagini din categoria „Tragedii de William Shakespeare”

Fragmente din satira „ Copoii” (Ichneutae) au fost descoperite în Egipt în 1907 [13]. Aceste fragmente constituie cam jumătate din piesă, făcând-o totodată cea mai bine păstrată piesă satirică antică după „ Ciclopii” lui Euripide [13] . Fragmente din „ Progenitura” (Epigonoi) au fost descoperite în aprilie 2005 de către specialiștii de la Universitatea din Oxford. Această tragedie spune povestea asedierii Tebei [14]. Un număr de alte tragedii de-ale lui Sofocle ne-au rămas doar în fragmente, acestea fiind: tragedia „ Filoctet”, scrisă spre sfârșitul vieții (în 409 î.Hr.), Sofocle pune din nou probleme de ordin etic; el accentuează marea însemnătate a bunelor însușiri înnăscute, capabile să înfrângă slăbiciunile temporare și ispitele nedemne ce-i pasc pe oameni. Vechiul mit al lui Oedip nu se sfârșește cu moartea acestuia, ci angajează urmașii direcți ai nefericitului rege legendar. În „ Cei șapte contra Tebei”, Eschil descrie soarta celor doi fii ai lui Oedip: Polinike și Etéocle; Sofocle continuă povestirea neamului urmărit de blestemul zeilor; plasând în centrul acțiunii imaginea fiicei lui Oedip - Antigona. Așa s-a născut tragedia cu același nume, reprezentată pentru prima oară în jurul anului 442 î.Hr.

Hr., când avea optzeci de ani, Sofocle a devenit comisar special pentru investigarea dezastrului militar atenian din Sicilia.Tragedy (from the Greek: τραγῳδία, tragōidia [a]) is a genre of drama based on human suffering and, mainly, the terrible or sorrowful events that befall a main character. [2] Traditionally, the intention of tragedy is to invoke an accompanying catharsis, or a "pain [that] awakens pleasure,” for the audience. [3] [4] While many cultures have developed forms that provoke this paradoxical response, the term tragedy often refers to a specific tradition of drama that has played a unique and important role historically in the self-definition of Western civilization. [3] [5] That tradition has been multiple and discontinuous, yet the term has often been used to invoke a powerful effect of cultural identity and historical continuity—"the Greeks and the Elizabethans, in one cultural form; Hellenes and Christians, in a common activity," as Raymond Williams puts it. [6] Tragediile grecești au funcționat conform unor reguli artistice și etice stricte, deși acestea s-au schimbat puțin în funcție de dramaturgul dominant al timpului. În general, tragediile grecești prezintă un caracter înalt al virtuții ordinare morale. Aceasta înseamnă că personajul, deși nu este ticălos, prezintă un defect realist, dar fatal, cunoscut sub numele de hamartia. Accentul unei tragedii se referă la atributele psihologice și etice ale protagonistului, nu la cele fizice sau sociologice. Pe măsură ce acțiunea progresează, eșecurile personajului proprii îi propulsează spre căderea lor. Deși alegerile personajului sunt importante, complotul tragic este considerat mai dominant decât personajul. Aceasta reflectă imperativul destinului. Complotul, ca și destinul, se îndreaptă spre punctul culminant inevitabil al tragicului, în ciuda celor mai bune eforturi ale personajului de ao evita. Acest rezultat aspru a fost destinat să încurajeze milă și frică în audiență, nu doar de dragul suferinței, ci din cunoașterea suferinței. Cele mai multe tragedii grecești au inclus un cor, un grup de interpreți mascați, care au comentat acțiunea și au ajutat publicul să își proceseze semnificația. O astfel de înțelegere a făcut parte din conceptul grecesc de catharsis, ideea că experiențele emoțiilor intense într-un mediu sigur au indus o formă sănătoasă de curățare emoțională care a refăcut spiritul. Inconsecvențele lui Sofocle în atitudinea politică se oglindesc în bună măsură și în piesele sale [4], printr-o serie de șovăieli și compromisuri pe care le manifestă în hotărârea verdictului asupra luptei dintre vechile și noile norme morale sau politice pe care le reclamă viața democratică și instituțiile ei. Dar totul este explicabil întrucât însăși guvernarea democratică sclavagistă cuprinde în sine contradicții, manifestă adesea nehotărâre și șovăială, este zdruncinată de lupte interne și ciocniri de interese dezbinatoare. Tragedia „Oedip Rege” ( Greacă veche: Oἰδίπoυς τύραννoς) începe cu freamătul cetății Teba, care se afla în fața unui chin: plantele, animalele și femeile erau sterile iar ciuma făcea nenumărate victime. Tebanii vin să ceară ajutorul lui Oedip, regele Tebei, care i-a scăpat și de Sfinx, răspunzând corect la ghicitoarea acestuia. Creon, fratele soției lui Oedip, este trimis la oracol să afle de ce s-a abătut această nenorocire asupra Tebei. Oracolul motivează prin faptul că moartea lui Laios, predecesorul lui Oedip, nu a fost ispășită. În scopul de a afla cine l-a omorât pe Laios, Oedip cere să fie întrebat Tiresias, bătrânul profet orb. Tiresias îi spune lui Oedip că el este ucigașul lui Laios. Crezând că Tiresias și Creon au complotat împotriva lui, Oedip se ceartă cu ei. Apare Iocasta, soția lui Oedip, care îi spune că el nu putea să-l fi omorât pe Laios, deoarece acestuia i-a fost prezis, de către oracol, că va muri de mâna fiului său.